Argumentarea impotriva curentului

Nu trebuie sa iti ia mult inainte sa o faci. Gaseste-ti un interlocutor guraliv, incapatanat si, inainte de toate, convins. De ce, nici nu mai conteaza. Suficient este sa stii ca adesea cei care sunt convinsi pana in adancul sufletului lor ca ei sunt deschisi au facut deja primul pas spre asi garanta inflexibilitatea pentru ca, vedeti voi, singurul motiv pentru care o convingere se schimba este pentru ca tu nu sti cu siguranta sau pui in mod deliberat la indoiala ceea ce sti pentru a putea schimba ceva.  Avand convingerea ca esti deschis te deschide posibilitatii ca mai devreme sau mai tarziu sa nu mai pui la indoiala acest lucru.

Este absurd? Bun, sa zicem ca este, dar ganditiva, daca asta este premiza de la care plecam atuncea gandurile care ne rasar in cap nu mai sunt judecate ca si opinii reactive(incapatanare in convingerea proprie, reactie temporara ca urmare a nepotrivirii cu ideea curenta) ci sunt cugetari active. consideram ca, fiind deschisi, nu putem judeca ceva pe nedrept pentru ca nu? Daca celalalt ar avea dreptate noi am accepta asta. In schimb suntem convinsi de noi insine - nu mereu la extrem dar sunt convins ca intelegeti asta - ca rationamentul este unul logic, chiar daca nu putem pune degetul asupra acelui ceva. 

In acest moment tactica devine una de ... sa-i spunem dizgratiere a "oponentului." Fiind deschisi ii punem intrebari. Intrebari multe. In convingerea noastra ca suntem deschisi, credem ca de fapt descoperim adancimea gandirii partenerului nostru de discutie. Dar ne dam oare seama ca incercam sa ne urcam pe un piedestal?

Adesea am vazut episoade de genul acestora in care atentia celui de pe piedestal mergea pe disecarea detaliilor. Sfintele detalii care fac sau desfac. Urechea si intentia nu sunt insa sfinte. Cu fervoare aproape religioasa oponentul este desfiintat prin ajutorul acestor detalii judecate ba cu valoare absoluta ba relativa in directia in care il avantajeaza pe cel de sus si amaratul care i se opune nici nu stie de ce este fortat in retragere. 

Ce nu intelege? Nu intelege ca este fortat in retragere de un bici al limbii caruia ii place reactia celui lovit. Da, uneori suntem cruzi in placerea noastra de a avea dreptate si stie fiecare din voi cum se simte pentru ca ati experimentat-o cel putin odata! Cel de jos este prins intr-o cursa de a-si justifica fiecare cuvant rostit. Dar nu are cu adevarat rost. El a pierdut deja. Faptul ca o justifica o confirma! Nu? Nu asa se simte?

Ba da. Saracul a fost fortat sa innoate impotriva curentului dar el crede  ca se afla inca in apa lina.

Daca va aflati vreodata in aceasta situatie tineti minte atata: plecati daca aveti posibilitatea, mai ales daca tortionarul nu va e prieten sau coleg sau nu trebuie sa ramaneti unde sunteti. Daca trebuie sa ramaneti, intelegeti ca va luptati cu un torent. Nu innotati impotriva lui. Trageti la mal si luati-o in opozitie cu armele lui pentru ca premiza ii este la fel de vulnerabila cum ati fost si voi cand v-a vorbit. 

De ce? Simplu, puterea i se bazeaza pe faptul ca voi ati fost convinsi ca il intereseaza sau ca asculta, dar el deja vorbeste pentru provocare si pentru propriul orgoliu. Nu merita satisfactie si va rog sa nu i-o dati. De indata ce va-ti intors cu aceleasi arme va incetini si el treptat. Prindeti momentul oportun si schimbati subiectul, incheiati discutia, beti o bere, flirtati cu o fata, scrieti-va in palma ceva frumos dar lasati-o balta.

Valoarea dreptatii intr-o conversatie exista, dar precum in razboi, alegeti-va cu grija bataliile si nu uitati sa tineti minte sa va puneti mereu convingerile la indoiala pentru a nu deveni ceea ce voi insiva detestati, un fanatic.

Disciplina?

In timp gantera de cinci kile de la sala a devenit tot mai usoara. Cea de sapte la fel. Acum, cea de zece. Sa fie singurele cu care se intampla asa?

Am inceput recent sa scriu zilnic!

Ah, nu a vazut nimeni pe blog o postare zilnica? E drept atunci ca, nu despre blog vorbesc.

Vorbesc despre o idee care o aveam la 11 ani, de a-mi scrie intreaga viata, fiecare zi, intr-o carte, zi cu zi, pas cu pas. Atunci nu am reusit. Nu am avut disciplina si perseverenta necesara.

Si sti ce?

Nici acum nu o am...

Este insa un pas in directia potrivita. Un exercitiu care devine tot mai usor. Creierul trebuie flexat, altfel riscam sa il atrofiam.

La rece

Cum poti privi un incendiu in ochi si sa-i spui sa se intoarca in semineu? Cum poti evita sa devii flacara care incearca sa il sufoce la randul ei pana cand nu mai ramane nimic de ars si totul e cenusa?

Astea sunt intrebarile care mi le puneam cand venea vorba de orice spirit aprins. Mai devreme sau mai tarziu din pasiune, obsesie, nervi sau altceva, cineva va izbucni cu valvatai mari, riscand un incendiu de proportii fie ca e o ardere inofensiva a miristei intelectuale sau o incendiere efervescenta a convingerilor co-vorbitorilor si a victimelor colaterale.

La fel cum intr-o sala de judecata un domn in roba neagra prezideaza impartial, la fel si intr-o discutie cu flacari mai mici sau mai mari, cineva trebuie sa tina galeata plina la indemana.

Adevarul e ca vorba e frumoasa. Iti poate incalzi gandul sau iti poate perpeli mustatile daca nu te joci atent, dar tot ce face de fapt este sa duca o caruta de ganduri de la o minte la alta. Cand insa sub paie se ascund taciuni aprinsi trebuiesc tratati cu grija spre a nu aprinde toate spiritele, lasandu-i pe toti epuizati.

Daca mai adagi si ca taciunii acestia sunt adesea mucuri de tigara neterminata la timpul ei, care a uitat sa se mai stinga, vezi cu atat mai mult cat de important este sa nu te aprinzi pentru orice. Ca si fluxul si refluxul o conversatie trebuie sa aibe urcusuri si coborasuri dar si omului ii trebuie un dig care sa impuna limita a ce este acceptabil, si de unde incepe dezastrul. Avem un dar grozav sa fim capabili sa intelegem acest lucru si ar fi pacat sa il pierdem din vedere, pentru ca in final vrem ca toti sa ne putem imbogati ograda cu fanu gandirii tuturor asa ca ar este o zi trista cea in care ne-am dat singuri focului, lasand intelegerea sa se prefaca in fum.

Tineti galeata aproape...

A fi fericit

A fi fericit seamana cu apatia prin lipsa de nevoi urgente si difera de ea prin entuziasmul launtric, care nu e prezent in stepa siberiana a apatiei.

Pentru mine a fi fericit este o stare de fapt. Nu cred ca pot fi altfel. Partial pentru ca sunt prea relaxat in priviinta lumii si a problemelor, partial pentru ca tot lumea are nevoie de asta. Daca nimeni in camera nu mai zambeste, se presupune ca normalitatea s-a schimbat in ceva, mai putin color, ori viata e si asa destul de monotona daca o lasi si capetele plecate si gurile plangacioase sunt si ele abundente si cresc pe toate gardurile cu doua picioare. 

Nu, lumea trebuie sa zambeasca, si eu la fel! :)

A scrie

Exista. Exista o placere in a scrie. O placere care o sorbi dar si o placere care este sorbita din tine pentru ca fructul experientei acestei placeri se cristalizeaza in cuvantul scris pe care il lasi in urma. Presupun ca este la fel in a canta, desi mai efemer, mai mult in a compune, si poate chiar mai mult in pictura, sculptura, si .. altele.

Cand te paste o traire, mai ales una nedeslusita ca cea de acum simti ca trebuie proiectata. Ma intreb, cu un oarecare ton de gluma, daca atunci cand un artist creeaza, el intelege mesajul pe care urmeaza sa il transmita, sau se poate ca  el sa fie un purtator inconstient a unei idei nedeslusite care capata forma gratie mainii lucrate, mintii ascutite si a limbii iscusite. Ma intreb de cate ori s-a intamplat ca inspiratia sa fi fost un soc, si opera finala o surpriza pentru insusi creatorul ei?

Ma intreb cati altii sunt acolo cu un gand sau o idee mareata care ar umple mintea admiratorilor cu sentimente pasionale fie de placere? Sau de repulsie(?) ca doar la urma urmei un mesaj nu este neaparat placut pentru a fi relevant sau profund. 

Tampit mi se pare doar ca mi se trezesc asemenea cugetari tamana cum cand singura persoana cu care as fi putut sa le impart doarme dusa sub ocrotirea unei priviri calde. Dragut este totusi ca in asemenea dezordine ce naste un gand sau o traire nedeslusita singura intelegere care ti-ar putea-o oferi oricine care nu are(si nu are de unde sa aiba) habar despre ce vorbesti este tacerea. Ii multumesc ca mi-o ofera. Probabil ca nu as sti sa ii explic asa ca mai bine ca nu intreaba. Probabil ca nici nu ar trebui pentru ca, sunt fericit si atunci... mai conteaza? 

Cu puf

Mi se pare remarcabila ordinea aleatorie in care ma gandesc visand, cu ochi deschisi, nedeslusit, la toate. E o mica simfonie de rasuflari usoare starea in care te poate arunca binele. E o oaza de auto-suficienta, fara vant, cam ca zona de calm la ecuator.

Aproape fiecare dimineata e asa si e placut sa te cufunzi in momentul acesta cand toti curentii se anuleaza reciproc prin impunsatura ce ti-o dau din toate directiile. E un moment bun pentru a zabovi mai mult cu privirea la persoana de alaturi care e inca dusa in alte lumi si pe care faptul ca soarele a rasarit deja de o ora nu o poate tulbura.

Avand in vedere cat alergi dupa una si alta totata ziua, bifand cate o casuta in minte, din lunga lista de nimicuri ce o ai de completat, este imposibil de condamnat placerea cu care te cufunzi in aceasta betie.

Imi place sa ma trezesc alaturi de ea, in puf.

Curatam praful

Am ajuns in ultima vreme la o parere noua in privinta a cum arata o relatie si emotiile din ea. desi este de inteles ca acestea constituie un intreg si cu siguranta reprezinta mai mult decat suma partilor sale, o relatie seamana foarte mult cu o balanta cu muulte muulte brate.

In timp pui in aceasta balanta o vorba buna, o cearta, o mangaiere, o floare, un regret, zile frumoase, zile furtunoase si cam tot ce altceva ar mai incapea in talerele ei. In timp asta va da forma si substanta relatiei pe care o construiesti alaturi de cel sau cea de langa tine.

Se intampla insa ca uneori din neatentie sau din alte, mai necunoscute, motive se aseaza praf in aceste talere si fie ca vreo amintire, de fapt aproape aproape uitata, capata proportiile unei utopii pe cand prezentul pare cu atat mai putin grozav decat fantasma; fie momente simple si dragute sunt intrecute in greutate de praful depus in talerul inchipuirii care te face sa vezi raul acolo unde nu e si te inclina catre colaps.

Poate ca trebuie sa ne luam timp mai mult pentru a curata praful ca nu cumva sa stricam ceva frumos.